Da, ați citit bine, “articol mare”. Reportajul e un articol destul de amplu. Cu siguranţă mai lung decât ştirea. Iar asta nu fiindcă autorii de reportaje ar fi mai guralivi decât restul. Ci pentru că reportajul nu se limitează la simpla descrierea a unui eveniment, ci redă şi atmosfera din jurul său. Nu enumeră doar o listă de date obiective (ce?, cine?, unde?, când?, cum?), ci spune o poveste. Una în care există narator, acţiune şi dialog. Totul pentru a-l face pe cititor să vadă, să audă şi să simtă lucrurile pe care jurnalistul le-a văzut, auzit şi simţit la faţa locului.
Aşadar, cum pregătesc şi scriu un reportaj?
1. Aleg un subiect. Relevant, de interes public, despre care să pot vorbi. De exemplu, dacă tema este „Oamenii străzii”, subiectul poate fi „Un prânz la cantina săracilor găzduită de Biserica din Piaţa Unirii” sau „Azilul de noapte al Asociaţiei Caritas”. Un subiect bine ales este unul definit clar pentru cititor şi sondat în profunzime de articol, nu o colecţie de mai multe subiecte atinse doar în trecere.
2. Încep să adun informaţii. Merg pe teren, caut detalii care mă fac să înţeleg mai bine subiectul, vorbesc cu sursele, mă documentez. Însă nu mă concentrez doar pe datele factuale, adică pe informaţiile menite să răspundă la cele cinci sau şase întrebări (cine?, ce?, unde?, când?, cum?, de ce?), ci şi pe înregistrarea unor detalii simbolice care vor fi folosite pentru a reda cititorului atmosfera legată de subiectul reportajului. Adică imagini semnificative (cum ar fi pereţii scorojiţi de vopsea ai dormitorului comun dintr-un azil de noapte pentru cei ce fără casă), dar şi elemente olfactive (mirosul de tutun ieftin şi haine nespălate) sau auditive (cuvintele greu inteligibile ale unui bătrân complet ştirb).
3. Aleg un unghi de abordare. Care depinde, de obicei, de profilul publicaţiei pentru care scriu reportajul şi/sau de spaţiul pe care îl am la dispoziţie. Spre exemplu, un reportaj despre situaţia câinilor din adăposturile pentru animale, publicat pe o jumătate sau un sfert de pagină într-un cotidian, va avea o abordare diferită de unul pe aceeaşi tema publicat în săptămânalul Formula As pe o pagină întreagă. În primul caz reporterul are mai puţin timp de documentare şi trebuie să se limiteze la informaţia pe care o poate transmite în spaţiul primit, pe când în al doilea, timpul de cercetare şi spaţiul rezervat publicării sunt mai generoase. Deci pot intra mai multe fragmente din interviuri cu persoanele implicate, mai multe fotografii şi în general mai multe detalii.
4. Fac un plan, o schiţă a articolului. Asta mă ajută să văd mai clar ce date am şi în ce direcţie vreau să le dezvolt. Şi îmi e de mare folos când mă apuc de scrierea propriu-zisă. Ce nu trebuie să lipsească de pe ciorna mea? Dacă, spre exemplu, scriu un reportaj ca acesta, despre o instituţie care îngrijeşte bolnavii terminali, voi avea nevoie de:
- Date factuale (De când există instituţia şi în ce regim funcţionează? Cine o conduce? Cine poate fi internat aici şi în ce condiţii? ş.a.)
- Date de atmosferă (Care e prima impresie pe care o are cineva care intră acolo? Ce aude, vede şi simte? Cum arată bolnavii? Care sunt poveştile lor personale? ş.a.)
5. Trec la scrierea propriu-zisă a articolului. În cazul ştirii, lucrurile stau simplu: se aplică de cele mai multe un format clar definit de compoziţie a textului (cum ar fi piramida inversată), un ton cât mai neutru şi un stil simplu, clar, obiectiv. În cazul reportajului, însă, treaba se complică. Cert e că am nevoie de:
- Imagini simbolice, descrise expresiv.
- Detalii semnificative privind atmosfera: lumina, aerul, mirosul, culorile ş.a.
- Portrete semnificative ale personajelor care fac parte din atmosfera descrisă.
- Citate ale unor personaje relevante pentru subiect.
- Integrarea datelor factuale în articol. Cele de atmosferă sunt necesare, dar nu şi suficiente.
Şi nu am nevoie de:
- Aglomerarea textului cu prea multe imagini, personaje sau acţiuni. Cititorul nu le va mai putea distinge pe cele cu adevărat semnificative.
- Un final moralizator, sau care să dea verdicte precum la un proces în justiţie. Cititorul trebuie lăsat să deducă singur verdictul. Procedeul folosit e sugerarea şi prezentarea pe larg a argumentelor, nu sublinierea evidentă a unor concluzii ce aparţin autorului.
Iar în timp ce faci asta, ține prin preajmă un carnețel și un pix. Notează telegrafic detalii care îți vor fi de folos în scrierea cronicii: secvențe și replici importante / memorabile, detalii care îți atrag atenția (Ex: Predomină cadrele statice / dinamice? Actorii sunt expresivi / falși? Care e scena-cheie a filmului? Sau replica ce îți rămâne în minte? Cum e coloana sonoră? ș.a.).
